Confesiune

Invitatia la evenimentul “Femei de Succes – Performanta la Superlativ” a venit total pe neasteptate. Daca se intampla acum vreo 5 ani, poate nu ma surprindea atat, avand in vedere implicarea mea de atunci: ONG-uri, cursuri, targuri, numirea in functia de Director la Eximtur.  Da, atunci intelegeam daca eram nominalizata la categoria Turism la acest mare eveniment local, dar acum, cand nu am mai “iesit” in lume, ca sa zic asa, ci mi-am vazut linistita de treaba, da, asta m-a surprins. A fost placut, din nou, sa vad numai lume buna, socializare, implicare… ca-n vremurile de demult cand mergeam la Bucuresti la diferite targuri, ca-n emisiunea lui Andrei Gheorghe la care am fost invitata si acolo o data… ce vremuri…

10004004_503778499731755_540331905_n

Ajunsa acasa, Bogdan m-a asteptat cu un zambet larg, implinit, fericit. Nu a fost nevoie sa-mi zica nimic pentru ca am inteles totul din privirea lui si din expresia fetei (desi recunosc ca tare as vrea sa le mai si aud :P ). Apoi am citit si am plans. “Insula” de Victoria Hislop. Despre Creta, despre Spinalonga cu leprosii ei, despre despartirea unei mame de copiii ei.

Mi-as dori sa fiu mai tare. Citesc o carte, imi dau lacrimile. Ma uit la televizor, aud versurile lui Adrian Paunescu din “Ruga pentru parinti” si deja am ochii umezi. Merg pe strada si vad un batranel care abia mai merge si prin cap deja imi deruleaza povestea vietii lui – ce a fost si cum a ajuns. Vad un caine care schiopateaza si mi se face mila.  Nu, nu inteleg multe. Dar cum ramane cu inima? Oameni buni, eu plang aproape din orice, din orice ma emotioneaza, din orice ma induioseaza, din orice ma face sa sufar.

Cred ca ar trebui sa le dau tema de gandire cercetatorilor americani/britanici si care s-or mai plictisi: ia gasiti voi pastila de ne-plans!

Exista in viata oricarui om perioade de incercare. Se intampla evenimente care dor, care ne rup cate o bucata din inima si chiar daca trecerea timpului mai atenueaza durerea, sechelele raman.

Incep sa nu mai suport telefoanele. Sau vestile date prin telefon. Mi-e ciuda ca in momentele critice nu pot sa fiu calma (atat cat se poate) si sa gandesc la rece. In fata mea, in spital, bunica lui Bogdan a suferit accidentul cerebral si in loc sa-l incurajez, eu am inceput sa plang la telefon, cand i-am dat vestea. De atunci nu mai sunt om. Nu dorm noptile pentru ca am impresia ca ma sufoc, imi revin imginile de cosmar si durerea fiecaruia dintre cei pe care ii afecteaza acest lucru.

Nici nu stiu cand au trecut zilele si cum au trecut prin spitalul nostru insalubru. Stiu doar ca au trecut si ca mai urmeaza altele, multe altele. Au trecut fara a-i ura mamei mele o primavara frumoasa si fara a-i spune cat de mult o iubesc, fara a va ura nimic nici voua, fara sa mai scriu nimic de o luna de zile.

Au trecut zilele si-l vad pe Bogdan tot mai abatut si stiu ca acesta este doar inceputul. Mai avem bunici si ne e groaza de anii ce vor veni. Nu voi putea spune niciodata, asta e viata, mergem mai departe, nu voi putea niciodata sa ma obisnuiesc cu asta! Sunt lucruri care se intampla impotriva vointei mele, depasind puterea mea de pricepere… sau ma rog, de acceptare. Dar da, mergem inainte ca nu avem de ales, tot mai plini de dor, tot mai plini de suferinte, care ori ne fac mai puternici, ori ne doboara. Un lucru e sigur! Asta ne face sa apreciem fiecare lucru!

Si cred ca asta e lectia mea de fiecare data. Astfel de momente ne aduc mereu aminte cat de fragili suntem. Zilele astea as vrea sa ma bucur de fiecare moment petrecut cu familia mea, cu sotul, cu parintii, cu prietenii. Vreau ca dimineata sa deschid geamul larg si sa ma izbeasca mirosul de primavara, caldura placuta, mireasma vietii… vreau sa aud pasarile cum canta.

Vreau sa gatesc din nou. Vreau sa ma redescopar. Vreau sa ma bucur de fiecare clipa. Vreau sa fiu eu, iar EU! Voi reveni, numai sa se mai linisteasca apele, sa ma puc de gatit linistita, sa fac o curatenie generala, sa reimprospatez totul.

Sunt aici! Nu v-am uitat, nu am cum! Sper sa primiti gandurile mele calde si urarile pentru o primavara plina de zambete!

Fiti binecuvantati!

Alexandra

10009815_802301086465566_687729446_n


Author: Alexandra Butnari

Pentru voi, pentru el, pentru mine! Pentru cei care stiu sa-si indulceasca viata, prin lucruri simple, dar frumoase, si mai ales gustoase! Pentru fiecare din voi! Cu drag, cu daruire, cu multumire, Alexandra

Share This Post On

Comentarii

Submit a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>